De ce moartea animalului de companie doare groaznic?

by Daniela on 21 martie, 2011

My little dog

Probabil fiecare dintre noi are o cunostinta, o ruda, un prieten care isi imparte viata cu un suflet naiv, zglobiu, tandru si permanent prezent, un catel, o pisica, un papagal, un soricel…etc.

Cum se face oare ca ne doare foarte tare o astfel de pierdere?

Fiecare stapan va va spune cateva lucruri esentiale, despre ceea ce inseamna, prezenta in viata sa a companiei unui animal: „ ma iubeste dezinteresat”, „imi da mai mult decat ii dau eu lui”, „e langa mine orice-ar fi”, „nu ma cearta”, „e tot ce mai am”, „nu stie sa minta”, „imi da speranta”, „imi da din viata lui”…..

Uneori in viata, animalul de companie este ultimul nostru companion, poate singurul de la care speram sa nu ne paraseasca, iar el nu ne paraseste decat atunci cand se stinge, e o forma de garantie pe care, de la semenii nostrii, nu o putem avea – sunt multe persoane singure ( si nu numai varstnici) care isi mentin dorinta de viata si de normalitate, speranta si caldura sufleteasca, prin ingrijirea unui animal de companie.

Alteori el este singurul care, prin simpla sa prezenta, ne arata ca viata merge inainte, ca merita sa o traim, sa o traim cum putem mai bine, mai viu, mai prezent – sunt deasemeni multi cei care pot povesti cum momentele de tristete, depresie, anxietate au fost depasite alaturi de un necuvantator. Animalele, nu mediteaza la trecut, viitor, pesimism, boala, moarte, ele traiesc.

Alteori il ingrijim in amintirea fostului lui stapan, ne pansam durerea cautand sa daruim, sa ne simtim mai buni, mai iertatori, mai umani – da, surprinzator, uneori suntem mai umani in fata unui caine decat in fata unui semen.

Uneori il consideram copilul nostru, neavut, pierdut, dorit, ne ravarsam asupra lui acele sentimente pe care nu le-am putut da, nu le-am putut manifesta in viata familiala, acele sentimente care vor sa iasa la suprafata, care vor sa fie traite cu intensitate.

Alteori vedem in el un „eu” mai mic, mai bun, mai atent si mai generos decat am fost noi sau ne-am dorit sa fi fost, un „eu” care contine doar valentele noastre pozitive, iluzia unui „eu” doar pozitiv.

Uneori el este fratele, sora pe care nu i-am avut, prietenul vestic „aici” pentru noi, partenerul permanent onest si implicat in viata noastra, cel care ne fereste de singuratate, de indurarea vietii si a suferintei adiacente, de nevoia de a infrunta greutatile de unii singuri.

Pierderea celui „permanent langa noi”, a „iubirii fara de rasplata” e sfasietoare, e pierderea unei parti din noi, a iluziei acelei parti fundamental pozitive, a unei parti de speranta, a unei zone de naivitate din noi, a unor vise despre noi, a unor iluzii ale noastre si a unui „impreuna” in fata vietii.

In fata unei astfel de suferinte, o pierdere afectiva, fiecare are modul sau propriu de a o indura, accepta, transforma.

Uneori stapanul sufera in tacere si renunta la orice forma de comunicare cu durerea, cu prezentul sau.

Alteori apeleaza la un prieten pentru suport, la terapie de doliu, la familie si rude pentru intelegere, compasiune, alinare.

De multe ori, dupa cateva luni de zile, stapanii cauta sa isi aline suferinta cautand si adoptand un alt animal de companie.

Doliul cainilor dupa noi, oamenii din familia sa, „haita sa” este de 2-4 luni, oare al nostru dupa ei cat este?

Leave a Comment

Previous post:

Next post: